mergi la fotbal

să joci fotbal

repet zâmbind-ți ca o scuză
să joci și acum fotbal
dar să mă opresc aici și să îți povestesc de un hedonist?
să-mi aleg cuvintele
în ultima vreme se ascund în buzunare
iar eu
precum o mirare filosofică scrisă de jeanne hersch
să dovedesc transpuneri universale
nu întoarce capul

privește în ochii mei și spune-mi dacă se văd urme de lupi
haita m-a biruit
în cercul oamenilor s-a spart o iluzie
of, nu mă folosesc de metafore
nici de martiri
suflu greu din cauza frunzelor
m-am acoperit surprinzător în munte
deasupra timpului au explorat ciudații culoarea ochilor socratici
între timp eternitatea s-a sfârșit
epicurian ți-am șoptit
că roua încolțește pe frunte în fiecare dimineață

http://dorinasisu.blogspot.ro

Rusificarea românilor

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 şi a reanexării sale în 1944 de către trupele bolşevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou - homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie şi tradiţii Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi instituţiile cultural-educative pentru populaţia adultă. Instituţiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste.

FUNDAL ISTORIC

Harta graiurilor din limba dacoromână

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.
Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.
Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei îşi numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.
Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriului între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA
În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.
Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, ţărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranţă, decât să i se deschidă şcoli primare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la graniţa de pe Prut cu România. Anexarea unei părţi a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.
Moldovenismul, care în condiţiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare. Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcinile exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii români din fostul Principat al Moldovei. În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuţiile Şcolii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.
Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualităţii locale autentice şi impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular şi cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă. Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat. Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ţinutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID
Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principalul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti. Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin.

RUSIFICAREA RSS MOLDOVENEASCĂ
A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatură română considerată străină a fost confiscată şi înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia românofobiei în rândul românilor. Istoricul Ion Constantin afirmă :Combaterea românofobiei este o cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a românilor de dincoace şi dincolo de Prut .

ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist. În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului,
lichidarea chiaburimii (ţărani înstăriţi) ca clasă, deportarea a mii de oameni. Genocidul fizic a fost completat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor forţată în sistemul statului sovietic (URSS).
După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944. În interpretarea bolşevică acest sistem a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se naţionalizează întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti-sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti.

CADRE DE CULTURALIZARE
Se începe asigurarea cu cadre noi a instituţiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale şi a loialităţii faţă de regim, mai puţin conta pregătirea intelectuală. Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naţionale, a decimării şi ostracizării intelectualităţii, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăţi. S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti. În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se observă o decreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)]. La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de şefi ai direcţiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcţionari ideologici ne-băştinaşi, educaţi în spiritul şovinismului velicorus, specialişti în deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.
Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată conform necesităţilor partidului. Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o minoritate prin mai multe metode:
 emigrarea forţată peste Prut
 exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în operaţiunile militare ale Armatei Roşii
 foametea organizată
 deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportaţi au fost învinuiţi de „naţionalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naţionaliste”.
 colonizări permanente cu diferiţi „specialişti”.
 alte colonizări
 propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii iniţial de către „regimul ocupanţilor burghezo-moşiereşti ai României regale” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”.
Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească - locuind în cea mai mare parte la ţară - să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova”

ROMÂNOFOBIE
Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesenţă sloganul „naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”. Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940-1941 (crimele şi atrocităţile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).
În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfăşurarea unei vaste campanii antiromâneşti: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii româno-germani şi acoliţii lor - naţionaliştii moldo-români. Pe baza faptelor şi a exemplelor concerte se va explica populaţiei esenţa tâlhărească şi de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naţionaliştii moldo-români sun duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”[.
Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului ţarist:
 închiderea graniţelor
 izolarea culturală totală de România
 propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcţionari corupţi, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abuzive. Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, caracterul unei drame naţionale. Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIŢIA „NAŢIUNII” SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI
Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenţei anti-germane. În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept naţiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuţiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi. Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria naţiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti. Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia românofobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA
Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simţitoare în însuşirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces. Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărţitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”)].
Bibliografie
 Valentin Burlacu - Instituţiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească - Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
 Gheorghe Negru - Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
 Apostol Stan - Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149

Pixul şi bricheta

Zi mohorâtă de decembrie, peste o săptămână vin alegerile şi o droaie de cercetaşi ai partidelor reprezentative colcăie care mai de care să ofere deja consacratele pomeni electorale. Lumea se înghesuie să primească pungile care ascund enigmaticul dar. O activistă plătită cu doi lei ora îmi oferă şi mie o pungă de partid în interiorul căreia găsesc pe lângă pliantele cu promisiuni electorale, un pix şi o brichetă.

M-am bucurat pentru că bricheta chiar îmi lipsea din inventar şi că pentru a aprinde o ţigară trebuia să suport de fiecare dată ifosele unui necunoscut, iar pixul meu are mai tot timpul mina pe terminate. Tocmai mi se făcu poftă de tutun, apuc o ţigară din pachetul aproape gol şi încerc să o aprind încântat cu bricheta cea nouă, dar în zadar pentru că aceasta nu vrea să functioneze sub nici un chip. După ce mi-am tocit degetul mare de la mâna dreaptă trag o înjurătură printre dinţi, mai fac o încercare dar cu acelaşi rezultat negativ după care arunc cadoul primit la primul coş de gunoi întâlnit în cale. Mă consolez totuşi cu gândul că am primit şi un pix pe de-a moaca, deci tot eu voi fi cel câştigat  considerând că nu are rost să îmi mai fac sânge rău pentru o amărâtă de brichetă. În continuare caut un fumător ca să aprind ţigara pe care o ţineam fără rost între buze dar pe stradă nu trecea din păcate nici unul, de parcă peste noapte toţi au renunţat subit şi de fumat printre multe altele. Mă consolez cu gândul că orice rău e spre bine şi că fac economie, că şi aşa un pachet de ţigări a ajuns să coste mai mult decât primesc pentru o zi de muncă, apoi îmi vine o idee, şi ca să nu îmi scape scot carnetul din geantă şi pixul din punga electorală cu scopul să aştern pe hârtie fugitiv câteva cuvinte. Dar după ce am încercat cu nerăbdare pixul cel nou am constatat cu mâhnire că acesta nu scria defel. În sine îmi zic că poate i-o fi îngheţat mina că doar e luna decembrie cu toate că afară sunt zece grade plus sau că o fi stat în pungă cu capul în sus şi că conform legilor   lichidelor ale lui Arhimede, enunţate de mii de ani, nu are cum să scrie, aşa că îl scutur de şapte ori cu putere, dar degeaba pentru că tot nu i-a venit pasta la cap. Am rămas însă cu promisiunile electorale înscrise pe pliantele tipărite pe bani grei care mi-au  rămas, numai bune de pus pe foc, şi care promit case sociale, metrou, locuri de muncă şi multe alte bazaconii în care eu nu mai cred sau nu mai vreau să cred. Doamne fereşte să stau într-un bloc nou care să se dărâme sau să ardă la primul scurtcircuit, să merg la servici cu un metrou care sare de pe şină sau să lucrez într-un loc în care să îmi primesc banii la" sfântul aşteaptă" ori niciodată.

Concluzia e simplă : În România nici pixul nu scrie iar bricheta nu se aprinde. Poate explodează mămăliga!

Ursul carpatin

« de la Bucureşti, to Antwerp »

Povestesc de parcă aş fi eu, dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu, trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la fier vechi,  o carte veche, necitită şi dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie sacrificat pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani în şir, care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă mai recunosc,  am devenit sclavul unei societăţi formale, plină de oportunişti şi conformişti, care cred că Platon, cu ale lui teorii despre unicitate ca parte componentă a unui întreg universal, este doar un platou cu gogoşi. Am fost aruncat într-un labirint existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies, mergând haotic în zig-zag, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea financiară, fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor fără fond, în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am plecat înfrânt, dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile ajungi tot paznic sau nici atât, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semiboschetari, prost plătiţi, amăgiţi doar la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei, inscripţionate cu denumirea firmei unde, fără să aibă de ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi.

În căutările mele, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv.  În incintă girafele ne priveau de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate  se  distrau copios, pe seama reacţiilor amuzate ale vizitatorilor, iscate atunci când le arătau acestora, părţile interzise ale trupurilor lor expuse şi plictisite.  La locul de muncă şi în cuşti, standardele europene sunt respectate în cele mai mici amănunte, habitatul este strict natural conform normelor UE.

 Ursus arctos, adică ursul brun carpatin, cu toate că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi  fără hodină o ieşire.. M-a deocheat telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la “Big Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice. Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui,  ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând, un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu  l-am înţeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum crede el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că aceştia dacă ar putea, de frică ori pentru profit, ar distruge tot universul, pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete, meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.

Privindu-l  prin gard, precum  un vizitator căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un  condamnat  nevinovat, am pozat urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă,  aceeaşi şi  aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alţii pentru el. Nu mi-am închipuit  vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti. -Semăna leit cu Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând bere sau fumând cot la cot cu soldaţii polonezi, şi care, după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoştinţă a sfârşit trist şi părăsit tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri, zeghe şi zăbrelele.

Undeva prin curtea aceea imensă şi plină de spectatori,  leul şi tigrul, alţi regi care au abdicat, şi au fost luaţi prizonieri,  răgeau sfâşietor, iar un îngrijitor,  pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.

 Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici paşi egali timpul şi spaţiul captivităţii, considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni, ca pământul în ale cărui izvoare sclipeşte  eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, realizând că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi urşii care l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, pădurea şi peşterile pe unde a vânat şi pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit....................................

 Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă păzeşte îmi spune în romengleză, de parcă ar povesti un film poliţist,  privindu-mă cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu gardul cu un ham roşu şi cu o lesă de aceeaşi culoare într-o mână şi cu o foarfecă mare de tăiat sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă o luptă inegală, fără şanse de supravieţuire, şi că odată intrat în cuşca ursului i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, după care, ca în transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am părăsit în galop împreună cu ursul, incinta marii grădini zoologice, sub privirile înfricoşate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam, trecusem pe pilot automat..  Mai înainte, furasem o dubă, care ne aştepta la ieşire de multă vreme, cu cheile în contact, şi cum, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după care, dezorientat  în ţară străină, alergam haotic împreună cu ursul,  pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare , şi că  încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi urs. Mai zice că îmi pierdusem conştiinţa a doua oară, atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile. Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna, uitasem ce nationalitate am, rus, grec, room sau italian, român, olandez, belgian, indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez,….?

Ursul a murit după ce m-a apărat cu recunoştinţă şi după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Urs şi om, devenisem prin amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine  să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor şi al Carpaţilor..

 De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii, realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...

 Aici,  în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi aici ca şi oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea să fug la vânat de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua trebuie să mă dau ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în bandiţii care se propăşesc, în timp ce urşii împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale veşnicelor camarile, sucombă şi dispar.   Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.

 Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ cu o râmă.

Acum, toate substantivele animale, au motor, cip şi integrate !.( Gabi.C)